dupa alti 10 ani


Mult timp n-am stiut ce-i cu mine, de ce viata mi se parea atat de inacceptabila, cand de fapt aveam tot ce-mi trebuia, inclusiv un barbat care facea totul pentru mine. Mi se parea ca-s complet nebuna, il iubeam, stiam ca ma iubeste, nu ne certam niciodata, noi discutam pana cand ajungeam la o solutie. Era o relatie grozava si totusi eu eram nemultumita.
Abia mult mai tarziu, un prieten m-a intrebat: bine, dar tu iti iubesti sotul? Fara nici macar o fractiune de secunda de ezitare, am raspuns: mai mult decat pe mine insami.

Si nu minteam. Mi s-a parut ciudat ca am raspuns asa, puteam spune pur si simplu DA si atat. M-am gandit mult la raspunsul pe care l-am dat instinctiv, si mi-am dat seama in sfarsit de unde provenea nefericirea mea.
Imi iubeam sotul atat de mult, incat nu mai eram EU. Eram exact asa cum ii placea lui sa fiu, pentru ca il iubeam si vroiam sa il fac fericit.

Ne cunosteam de cand eu aveam aproape 18 ani, am crescut impreuna, foarte diferiti si totusi ne potriveam perfect.  Ne-am iubit enorm, am impartit mai mult decat as putea vreodata sa povestesc cuiva, a fost omul cu care am stat 10 ani.
Nu ne plictiseam niciodata impreuna, ne placea sa citim, sa ascultam cam acelasi gen de muzica, ne placea sa mergem pe munte, fugeam iarna la mare de cate ori ne apuca dorul de duca..a fost o relatie frumoasa insa am iesit din ea mai fragila ca Humpty Dumpty. Nu stiam sa am grija de mine, nu stiam sa cer ce-i al meu, cu el nu fusese niciodata nevoie sa cer, imi oferise inainte chiar sa deschid gura. Ma simteam handicapata, pur si simplu, si aveam senzatia ca viata trece pe langa mine si eu nu traiesc nimic din ea. Eram prea protejata, era rebeliunea copilului razgaiat care are totul si-ar mai vrea ceva, dar nu stie ce.

Mai sunt cateva zile si se implinesc 10 ani de cand am decis sa-l parasesc. Alti 10 ani. Habar n-am cand au trecut toti anii astia, si nu vreau sa fac un bilant. Inca nu mi-am incheiat socotelile cu viata, mai am multe de cerut, multe de obtinut, multe mirari de trait.

Ma bucur ca am avut curaj sa  plec. Ma bucur ca am avut inconstienta de a ma arunca cu capul inainte in viata asta, pentru ca in ultimii 10 ani am invatat si am facut mai multe decat mi-as fi inchipuit vreodata. Faptul ca nu m-a  mai protejat nimeni, m-a facut sa dau tot ce pot, sa-mi sondez capacitatile, sa-mi descopar talente pe care habar n-aveam ca le am.

Oriunde ar fi el, primul meu sot, sper ca este bine. Ii doresc tot binele din lume, este un om minunat. Singura lui vina a fost ca m-a iubit prea mult. Eram prea mici ca sa stim ca trebuie sa existe totusi limite intre noi, ca putem fi doua jumatati perfecte, fara ca asta sa ne saboteze individualitatea. Noi ne-am iubit total, si daca nu aveam eu curajul de a pleca, probabil ca la un moment dat ne-am fi ucis cu atata dragoste.

Vine Craciunul, si sper sa fie fericit, sa uite acel ultim Craciun atat de amar, pe care l-am petrecut impreuna. Eu stiind ca-l voi parasi in curand, el simtind ca ceva este in neregula. Sper ca m-a iertat intre timp, sper ca si-a refacut viata si ca Dumnezeu i-a dat toata fericirea pe care o merita, pentru ca este un om bun.

Sarbatori fericite, B!

17 responses to “dupa alti 10 ani

  1. Dupa 10 ani ranile i s-au inchis de mult. Probabil acum are si el un puradel si privindu-l iti multumeste ca l-ai parasit atunci ca sa-i lasi ocazia sa se nasca.
    Copiii tai n-ar fi fost aceiasi iar tu n-ai fi invatat lectia de viata pe care ai rezumat-o mai sus. Deci: tot raul spre bine🙂

    • pentru mine sigur e asa🙂
      ar trebui sa ma simt mai batrana, nu? :)) si totusi, desi mi-ar lua ani de zile sa povestesc ultimii 10 ani cu tot ce s-a intamplat intre timp, am senzatia ca n-am trait nici pe sfert din tot ce am de experimentat:) o sa fiu o babornita de 100 de ani, care o sa se planga ca mai vrea timp, ca mai are de vazut si de simtit o gramada :)))

  2. Pingback: Bune de citit: 22-28 noiembrie 2010 | Dojo Blog

  3. Asa se intampla cu oamenii buni, mereu apar animale prefacute sa le provoace suferinta, cu toate ca ei nu au gresit cu nimic…
    Pentru ca lumea este plina de animale…

    • huh? adica eu sunt animal, sau ce? daca ai intrat aici doar ca sa-ti versi frustrarile de gospodina, te rog frumos sa n-o mai faci!
      n-am sa stau sa-ti explic cum sta treaba cu viata, dar pe scurt e cam asa: viata suge, si din pacate nu putem trai la modul ideal.

  4. Nu… Esti catea :))
    Un om se numeste acele care, are:
    -Caracter
    -Idealuri
    -Respect
    Tu traiesti ca in jungla, cand iti e cald te bagi in noroi🙂

    • draga mea roxana, nu stiu ce te-a facut pe tine sa crezi ca eu n-as avea nimic din ce-ai zis tu mai sus. eu cred sincer ca tu esti foarte nefututa, si ca fostul tau te-a parasit pentru alta mai frumoasa, mai desteapta si mai devreme acasa. sau… wait a minute :)) cum il cheama pe ala care te-a parasit? poate ca te-a parasit pentru mine, mai stii?
      :))) eu iti multumesc pentru ca te-ai oprit la mine pe blog si-ai aruncat cu cacat, pentru ca inca odata m-ai facut sa-i multumesc lui Dumnezeu ca nu-s o pizda bigudista, ca tine :))
      iti doresc o viata minunata in continuare.

  5. @roxana: ce-ai zice daca „fostul” lui blo ar fi „actualul” tau?🙂
    I-ai multumi, nu-i asa?

    • mircea, bigudistele astea n-or sa fie niciodata urmatoarele pe lista fostilor mei. stii cum se spune: are si pula demnitatea ei :))

  6. Nu știu toată povestea și nici nu cred că are importanță. To get to the point, eu nu cred că te-aș fi putut ierta vreodată dacă lucrurile chiar ar fi stat așa cum spui tu. Și e și ușor de înțeles de ce: în jurul nostru sunt din ce în ce mai multe femei care își părăsesc soții pentru alții cu bani, care nu se uită la tine dacă n-ai un BMW sau un cont gras în bancă etc; you get the point. Având în vedere că omul acela îți oferea tot ceea ce își dorește un om, nu merita să îl lași. Îmi pare rău pentru el, știu – probabil – ce a fost în sufletul lui. Dar cel mai rău îmi pare pentru tine, că nu știi să apreciezi lucrurile pe care le-ai avut și pentru care multe femei ar omorî.

    Eu nu cred în dragoste, în mari iubiri, în necesitatea mariajului, eu doar cred că doi oameni care se înțeleg pot și trebuie să fie împreună. E trist să observi că oameni care au puterea să creadă în dragoste, și au și întâlnit-o la un moment dat, o dau așa de ușor la o parte.

    • spre deosebire de altele care pleaca dupa barbatii cu bani, eu n-am facut asta. eu am vrut doar sa fiu tot ce pot fi. si nu puteam face asta langa un barbat over-protector.
      aveam nevoie sa pot creste, sa ma pot dezvolta din toate punctele de vedere. pana sa il parasesc pe el, n-am lucrat decat cateva luni, din cand in cand. aveam 27 de ani si nu facusem nimic cu viata mea. eram o gospodina educata, inteligenta, si-atat.
      dupa 27 de ani am inceput sa inteleg ca pot fi mai mult de-atat, dar ca nu o pot face langa el. asa ca am ales sa plec, chiar daca langa el mi-era bine, dar nu eram EU. nu cred ca sinele nostru trebuie pierdut doar pentru ca iubim sau suntem iubiti, si ni se ofera totul din pdv material.
      daca n-as fi plecat de langa el, n-as fi lucrat niciodata cu copiii orfani, bolnavi de SIDA, n-as fi strans bani pentru ei, n-as fi invatat nicio meserie, n-as fi facut nimic in afara de gatit, cumparaturi si citit.
      n-as fi putut ajuta pe niciuna dintre persoanele pe care am fost in postura sa le pot ajuta, dupa ce l-am parasit pe el. n-as fi avut copilul asta senzational, pentru ca lui nu-i placeau copiii. as fi fost din ce in ce mai uscata pe dinauntru, as fi murit.
      poti intelege asta?

  7. eu una te felicit pentru curaj. putine femei isi asuma riscul sa mearga inainte.

    • 🙂 multumesc
      e greu, mai ales cand toata lumea te intreaba: cine te mai ia pe tine acum?
      de parca o femeie divortata si independenta are lepra, e paraplegica si mai este si orfana, si trebuie sa fie luata de mila :)))

      • cred ca parerea lumii conteaza prea putin in ecuatia asta, e ca si cum tu ai facut un pas mic pentru omenire si un pas urias pentru implinirea ta ca femeie, caci daca as fi spus fericire, ar fi fost prea mult, atat de relativa fiind.🙂
        si mai cred foarte mult in independenta feminina, ca sa nu mai spun ca cele mai fericite femei pe care le-am intalnit erau single sau divortate.

        • bai, divortul in general nu-i un lucru fericit, si-ti ia mult timp sa descoperi cine esti cu adevarat dupa ce inchei o relatie d-asta simbiotica.
          la mine a durat mult pana sa-mi dau seama ca de fapt culoarea mea preferata e verdele, ca imi place sa port tocuri si ca nu urasc deloc rozul, ba dimpotriva.

  8. sunt uimit si foarte foarte speriat‘ (robotzei citire – ii stii pe robotzei sper)
    eu visez ca intr’o astfel de relatie se poate obtine maturizarea.
    impreuna maturi pas cu pas. (nu pentru mine pen’ca e deja prea tarziu, dar pentru altii…)
    in fine, eu visez multe chestii…

  9. ai dreptate, Blo, și eu am pățit la fel, e drept că într-o relație mult mai puțin serioasă, eram studenți, nu ne-am căsătorit, etc. Mă simțeam veșnic nemulțumită pentru că practic, nu era ceea ce căutam eu..mă rog, erau și mai mulți factori la mijloc. Cert este faptul că am rămas prieteni foarte mult timp, și atunci a apărut relația simbiotică, din prietenie. Eram nedespărțiți, eu am mai avut vreo 2 relații, el nici una, îmi spunea mereu că va fi mereu alături de mine (când masculii cu care mă ‘deituiam’ făceau ceva nașpa și începeam eu să bâzâi pe umărul lui Friend)….până când și-a făcut o prietenă, o parașută din asta bigudistă, o ‘piarizdă’, cum zice Dollo, și de atunci, începând cu prima săptămână, a început să nu-mi mai răspundă la telefon….apoi să-mi zică ce bitch sunt, că nu-l las să fie fericit (tipa i-a făcut niște faze super aiurea în public, mai mulți prieteni i-am atras atenția că într-o relație, anumite chestii nu se fac). Friend a început să mă urască…i-au ieșit la spălat his true colors i guess…așa că mai bine că am decis să termin complet, mă rog, mi-a luat ceva timp, plânsete, stress, vorbit la telefon, certuri😀 dar am terminat-o cu el și îmi pare bine, fiindcă ai dreptate- oamenii se schimbă, sau poate că nu au fost niciodată așa cum ni i-am imaginat noi, au existat doar într-o stare de agregare susținută de prezența noastră lângă ei…și când se termină, își recapătă înfățișarea lor originală…se dau de trei ori peste cap și poof! They’re assholes…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s