sub semnul sarpelui


Mi-e dor de ea.
Nu mi-am dat voie sa plang pentru ca mi s-ar fi facut rau probabil, pentru ca as fi speriat-o pe pumpkina, pentru ca oricum n-as fi plans decat pentru mine si nu pentru ea, pentru ca venea Craciunul si daca ar fi stiut ca mi-l petrec bocind mi-ar fi tras vreo doua dupa ceafa si mi-ar fi spus sa-mi traiesc viata atat cat pot, cat o mai am.

In fiecare zi imi deschid contul de mail si inca nu m-am dezobisnuit sa astept mesajele ei. De fiecare data ma loghez si-mi dau seama ca nu-mi va mai scrie niciodata. Mi se pune un nod in gat, dar ma fac ca nu-l observ.
In seara asta as fi vrut sa-i povestesc despre pufulete nr 2, asa cum ii povesteam la sfarsitul zilei, de cate ori veneam de la control. Mi-am deschis mailul, si mi-am dat seama inca odata ca nu am cum sa-i mai scriu, nu am ce sa-i mai povestesc si ca nici n-o sa gasesc raspuns la ultimele mailuri pe care i le-am trimis.

Nu mi-am dat voie sa plang prea mult, insa mi-am pierdut somnul. Stiu ca nu plang pentru ea, ci pentru mine. Pentru ca mie imi lipseste, ei nu-i mai trebuie nimic acolo unde este.
Stiu ca s-ar enerva daca m-ar vedea acum plangand si aproape ca o pot auzi boscorodindu-ma, asa cum ma boscorodea cand dadeam semne de grava imbecilitate. Aproape. Sau probabil ca-mi imaginez, desi o cred in stare sa vina de pe lumea ailalta sa-mi traga o sapuneala zdravana.

Nu, nu cad in depresii si stiu ca pare ciudat, dar chiar m-am bucurat de Craciun, am fost fericita cu pumpkina mea mica si iubita. Am fost fericita si astazi cand l-am vazut pe pufulete nr 2, insa ma simt dintr-o data mai singura pe lume si asta mi se pare foarte trist.

 

 

 

Comentariile sunt închise.