Monthly Archives: Ianuarie 2011

make piss, not war!


 

In lumea mea, care este din ce in ce mai mica si mai protejata de orice influenta negativa, patrund totusi stirile.
Despre revolutia din Egipt vuiesc toate ziarele, televiziunile si blogurile, eu nu pot sa spun decat ca din cate stiu, egiptenii au o foarte lunga istorie presarata cu revolte, razboaie si rasturnari de regim. Deci nimic nou. Mi se pare o tampenie ca oamenii sa moara in numele pacii si libertatii, in toate razboaiele astea de rahat. N-ar trebui sa se poata rezolva totul pe cale pasnica?
Noi, oamenii, suntem poate cea mai urata specie vietuitoare pe planeta. Bine, in afara de sobolani, insa asta-i adevarul. Nicio alta specie nu s-a mai apucat sa futa  resursele, stratul de ozon si in general orice s-a putut fute pe Pamant si in jurul lui.
De cand s-a inventat bata, ne tot dam la cap reciproc in virtutea diverselor idei care ne traznesc din cand in cand.
Sunt satula, zau! S-au inventat atatea arme de distrugere in masa, de ce plm nu se inventeaza un dispozitiv de mentinere a pacii?? Ai ganduri razboinice? Pac! Butonul bleu si gata, fluturasi, pasarele, floricele, bebelusi zambind si catelusi dand din codite iti invadeaza instantaneu gandurile pana incepi sa zambesti tamp si sa fredonezi in barba.

Starea de razboi ma sperie pana in maduva oaselor, nu numai pentru ca mi-ar fi teama pentru mine sau pentru familia mea, ci si pentru ca nu suport ideea ca oamenii mor pentru niste cauze care de multe ori nici macar nu-s ale lor.

Nu stiu ce ar putea aduce pacea, o pace adevarata, durabila, care ar transforma lumea intr-un loc in care cu adevarat sa ne placa sa traim, insa stiu ca daca eu, tu, el, voi, noi..incercam sa ramanem oameni, candva poate ca pacea asta o sa vina.

Sunt idealista, stiu. Cred cu tarie ca la un moment dat, omenirea va fi mai buna. Dupa sau inainte sa aruncam planeta in aer, asta ramane de vazut.

 

 

Anunțuri

mon amour


Zilele trecute i-am zis masculului ca e un baiat simplu din popor, la care el mi-a replicat: sunt sensibil, fah, sensibil!
Noi radeam nu mai puteam, mama nu stia de ce pana nu i-am gasit poezia asta:

ficatii mei vor razbunare


Ieri am intrat iarasi ca vaca in trifoi in slana cu ceapa. Doar ca de data asta, mi s-a parut mie ca ceapa verde ar fi un pic mai inofensiva, ca deh, e verde, si ce e verde e bun prin definitie.
Asa-mi trebuie daca-s brain washed si ma iau dupa toate reclamele alea cu „mai mult verde!

Azi-dimineata, dupa un somn agitat de aproximativ 5 ore, nu mai stiam cum sa ajung mai repede la fierbator sa-mi fac un ceai. M-am uitat la mine cu un ochi critic si vad ca pana si mutra mea bate usor in verde iar pufarinul se agita in burta de parca danseaza conga, si suspectez ca tot ceapa ar fi de vina si pentru asta.

Dupa juma’ de kil de ceai cu lamaie, imi simt ficatii tot in gat, dar sper sa ma simt mai bine mai tarziu.

 

despre cand eram eu corporica


Vorbeam astazi cu maica-mea si dintr-una in alta, mi-am adus aminte de sefii mei greci. Unul dintre ei era complet tampit, poate o sa povestesc candva despre el, insa celalalt era un simpatic. Mic, negru, paros si gras, dar super-simpatic.
In prima luna de munca, mi-au aruncat in spate 9 proiecte, eu intrand intr-un domeniu in care nu mai lucasem niciodata pana atunci. Singurul care a avut rabdare sa imi explice pas cu pas ce am de facut, a fost asta micu’.  Bine, nici eu nu l-am frecat aiurea la cap, in general era de-ajuns sa imi explice o singura data, ca pricepeam.
Ei, si candva la sfarsitul lunii asteia, cand imi venea deja sa ma ascund intr-un colt si sa nu mai ies de acolo, ma vede asta micu’ un pic verzuie la fatza. Acasa ajungeam pe la 7 jumate, la timp sa ii dau sa manance sa o spal si sa o culc pe pitica, dupa care urma o noapte de plimbat prin casa cu copilul infipt cu gingiile in clavicula mea, fiindca ii cresteau dintisorii.  Deci e normal ca eram un pic verzuie, plus ca la job era inchiderea de an, balamuc pe toate cele 9 proiecte care-mi fusesera aruncate peste gard.
Foarte senina, ii raspund la intrebare spunandu-i ca il rog frumos sa nu se mire daca a doua zi o sa apar cu un coif din folie de aluminiu, pentru ca  aud mereu voci, si am inteles ca asta e remediul.
Tipul ma priveste putin uimit, cred ca se intreba la modul sincer daca sunt normala la cap sau nu, dupa care vazand ca pe mine ma apuca rasul, incepe si el sa rada. Cred ca ala a fost momentul in care ne-am imprietenit oarecum. Nu ca ar fi avut vreo jena sa urle la mine ca descreieratul fiindca amanta lui care-mi era subalterna, futea cate ceva pe proiect, insa omul era simpatic.
De atunci mi-am dat seama ca se poate glumi cu el, si cand era in toane bune iar eu stiam ca nu a bulit nimeni nimic pe nicaieri, imi mai permiteam sa-l amenint  ca daca imi mai cere inca un raport, ii colorez toate ixelurile in roz de-atunci inainte.
Am si facut asta de altfel, cu rapoartele pe care le trimiteam celuilalt sef, ala mare. Toate ixelurile mele erau colorate in galben, roz, portocaliu, bleu, verzui si mai ales cyclam. Mult cyclam. Asa ca tampitul nu citea niciun raport, ca se enerva. Mi-a cerut la un moment dat un raport simplificat, care sa includa insa datele din toate celelalte 10 rapoarte zilnice pe care le faceam, si sa folosesc doar doua culori, maximum!
:)))))))

Oh, ce vremuri.. obisnuiam sa fantazez ca seful ala mare va fi mutat undeva in Siberia, si ca va folosi balega de ren ca sa faca focul in iurta. Cu pantalonii lui ridicati pana aproape de subrat, cu zgarcenia lui care-l facea sa manance doar iaurt cu covrigi toata ziua si pretindea ca si noi sa mancam la fel.. Cu ciocolatele pe care ni le dadea de Craciun, desi erau ramase de la Paste, cu miile de rapoarte inutile pe care trebuia sa le facem desi el nu citea niciunul, raporta doar ce i se nazarea lui, dupa care facea scandal ca ce a raportat el nu se pupa cu ce am raportat noi.

Nu mi-e dor de stresul si oboseala de atunci, mi-e dor oarecum de oamenii cu care am lucrat. Eram cu totii un fel de luptatori in munti, chinuindu-ne sa ne pastram mintile. Sigur ca erau si mancatori de cur, si pitzipoance, si tot felul de alti tampiti pe acolo, insa cativa dintre ei erau chiar oameni misto.
Unul dintre oamenii astia simpatici, era kinderul de la IT, care ma hranea cu sandwichuri facute de iubita lui atunci cand n-aveam bani sa-mi iau mancare, si care era asa dulce ca nu ma puteam abtine sa nu il chinui. Ii explicam de exemplu cum o sa se insoare el in max un an, si-i argumentam dandu-i exemple de comportament al tipelor care sunt decise sa se casatoreasca. Evident ca toate exemplele erau identice cu ceea ce facea si spunea gagiga-sa, si n-aveau nicio legatura cu casatoria, insa imi placea sa ii vad lucirea aia de panica in ochi. Ce ticaloasa sadica eram! :))))
Nu m-am obosit niciodata sa ii spun ca asa cum se purta gagica-sa se poarta toate femeile in general, chiar daca au, chiar daca n-au chef de maritis :))

eine kleine musketeer


Fiica-mea are un simt al dreptatii foarte bine dezvoltat, este un copil bun si destept. Atata doar ca este foarte obsedata de sclipici in ultima vreme. Totul trebuie sa aiba sclipici si sa fie de preferinta roz sau mov. In curand garderoba ei va arata exact ca cea a fetelor de pe haifaiv, bine ca e prea mica sa-mi ceara si cercel in buric.

In seara asta la culcare pumpkina statea in poponeata si plangea cu lacrimi mari: eu vreau sa fiu musketeeeeeer, sa am si eu o rochita cu roz si mov cu sclipici, si sabieeeeeeeee! Vreau si eu o sabieeeeeee!
Cu chiu cu vai i-am explicat ca nu hainutele conteaza atunci cand te faci muschetar, ci caracterul. Si da-i si explica-i unui copil de 4 ani, plin de lacrimi si muci, uitandu-se la mine cu ochii mari si plini de speranta, care este procedeul prin care cineva devine muschetar.
Am reusit pana la urma sa o conving ca este foarte important sa fie buna si cinstita, sa ii ajute pe cei care au nevoie de ajutor, si ca o sa o duc la o scoala unde sa invete sa lupte. I-am spus ca dureaza destul de mult pana devine muschetar adevarat, ca mine :)) pentru ca mamicile sunt toate muschetari chiar daca n-au rochite speciale si sabie. Oarecum multumita cu explicatiile mele, mi-a spus ca totusi ar prefera sa primeasca rochita cu sclipici acum, si sa nu mai astepte pana cand o sa fie muschetar adevarat.
Probabil ca asa o sa se si intample, eu si ta-su o sa cautam cu ochii iesiti din orbite o rochita roz cu mov si cu sclipici. Bine ca n-a vrut si cizmele cu toc pe care le poarta Barbie in film,  ca am uitat sa spun: balamucul asta a pornit de la papusa ei Barbie muschetar, cumparata dupa ce am vazut filmul de enspe mii de ori.

 

 

migrena


Cu ochii injectati si crapati doar atat cat sa se poata forma o imagine pe retina, priveam dimineata gri ca pe un inamic personal. „Don’t take it personal” imi suna-n cap o replica din filmul de-aseara, asa ca renunt la lupta din start. Ridic obloanele si las lumina cenusie sa pantrunda in camera.
Deschid geamul, imi infasor silueta superba si gratioasa intr-un halat de casa pufos si dau sa-mi pun papucii. Sunt reci, asa ca icnind, imi trag o pereche de sosete peste labute.
Ies din camera in cautarea micului dejun. Logica mea indubitabila ma indreapta spre frigider. Intr-adevar, acolo gasesc niste lapte fara lactoza, insa nimic altceva nu-mi inspira nimic. Ma multumesc cu doua felii de paine unse cu „penal butter” dupa cum ii zice fiica-mea.
Car farfuria si paharul cu lapte in dormitor. Ma intind oftand si incercand sa infasor cat mai mult din masa corporala in patura calda inca.
Dupa ce reusesc sa-mi infasor bine si degetele de la picioare, imi dau seama ca daca stau asa cu geamul deschis, migrena mea o sa primeasca ajutoare, asa ca ma decid sa-mi indes o caciula pe cap. Icnete, rostogolit pe partea stanga, dat jos picioarele apoi restul, cativa pasi si ajung la dulapul cu caciuli, fulare si manusi. E intuneric pe hol, ca sa aprind lumina ar trebui sa mai fac aproximativ 3 pasi, asa ca bag pur si simplu  mana in dulap si inhat prima caciula. E cea kaki, cu blanita gri. Are o croiala ruseasca si mie-mi place foarte tare, desi familia mea  a decis in unanimitate ca arat ca un copil handibel cu ea pe cap.
Ma tarasc inapoi in dormitor. Ma intind, ma invelesc, iau o gura de lapte. Bun, desi deja s-a racit, nu l-am incalzit destul. Pe noptiera este o carte politista romaneasca, de acum 40 de ani. Este subtirica si n-am mai citit-o de cel putin 10 ani. Lapte, unt de arahide, mistere in creierii muntilor. Inchid ochii si incerc sa adorm, ma gandesc la lucruri frumoase. De cate ori imi vin in minte anumite ganduri cu privire la trecut, durerea dintre omoplati se intensifica. Deci asta era cu durerea de spate! imi spun eu luminata. E simplu, nu ma mai gandesc la trecut, nu ma mai doare spatele.

Adorm pana la urma dar ma trezesc la fiecare miscare pe care o fac. Ma trezesc si atipesc la loc. O tin asa pana la unu jumate, cand reiau operatiunea de infasurare in halat, si ma duc sa mananc de pranz.
Mama sta ca o mumie in fata calculatorului si se joaca sah. De data asta l-a batut, imi spune victorioasa. Fericita, pleaca sa fumeze o tigara si ma lasa sa-mi verific mailul.
Nu mi-l verific. Stau aici si povestesc despre glorioasa mea dimineata.
Paracetamolul rulz, sper sa-si faca efectul si sa-mi mai descracaneze pleoapele, ca mai e putin si vine pumpkina de la gradi si nu-mi place cand ma vede terminata de dureri si latita in pat.

 

in God I trust


Spre deosebire de alte femei care in timpul sarcinii infloresc si au stralucirea aia despre care se vorbeste in carti, la mine nu e chiar asa. Am cearcane, sunt alb-galbuie si ma tampesc pe zi ce trece.
Am mai spus ca uit aproape instantaneu orice conversatie sau informatie care imi trece printre urechi, insa constat si un anumit grad de retard. Acum cateva zile vorbeam cu J despre diverse, si la un moment dat imi spune ca are de invatat, ca intra in sesiune. Eu stiu de 2 ani ca e la facultate, stiu si la ce facultate s-a inscris atunci cand s-a inscris, imi mai da din cand in cand chestii misto de citit de pe acolo, insa atunci cand am vorbit cu ea, toate informatiile astea imi disparusera complet din minte.
Habar n-aveam la ce facultate e prietena mea cu care vorbesc cel putin odata pe saptamana, prietena cu care am vorbit de nenumarate ori despre scoala ei.

God help me! Sper sa fie doar un episod trecator, cauzat de hormoni si de statul indelungat cu capul in wc.

Dear God,

Te rog frumos fa-mi si mie un back-up la memorie pana trece faza asta cu sarcina, ca n-as vrea sa pierd toate datele.

Multumesc.