life iz funny


Azi frecam youtubu’ in cautare de ceva muzica, si-am dat intamplator peste ceva cantece de munte, de pe vremea cand eram juna si bella si-aveam mereu rucsacul pregatit de plecare.

Am gasit si cantecul pe care pana l-am invatat, mai aveam putin si-l faceam pe exu’ sa planga, fiindca nu-mi iesea bataia plus voce :))
Dintre toate variantele, asta e exact asa cum am invatat eu cantecul, desi eu il cantam un pic mai rapid. Vocea tipului sux big time, dar hei, e greu sa bagi si dejte pe grif si voce in acelasi timp, va zic io🙂

Cantecele de munte postate pe iutub, sug la greu. Pentru ca n-au farmec decat atunci cand miroase a lemn de brad ars, altfel.. cand sunt cantate pe un scaun in sufragerie, mie-mi par de-a dreptul patetice. Plus ca nu stiu cum se face, dar atunci cand canta toata lumea, parca nu falseaza niciunul, insa cand ii auzi independent- omul si chitara- iti vine sa-ti bagi dejtele in urechi.

Acuma, nah, ce sa zic. Recunosc ca am dat click pe o melodie si pana la sfarsitul ei boceam de-a dreptul, pentru ca n-am mai ascultat-o de mai bine de 10 ani, si pentru ca brusc mi-a fost cumplit de dor de tot-tot.

Nevermind, I will survive, ca sa zic asa. Dar m-as intoarce in perioada aia in care viata insemna o pereche de bocanci in picioare, prize bune in care sa-mi infig degetele, ochi rosii de fum, sticle din care ma prefaceam ca beau pana ma imbatam de-adevaratelea, fiindca eu nu tin la bautura, si modul in care imprateam totul frateste fara comentarii.

Cat de ciudat imi pare totul acum..Pe munte eram intotdeauna frati cu totii, cand ne intorceam in oras ne vedeam de vietile noastre, independent unii de altii, fara sa ne cautam in mod special, fara sa tanjim sa fim impreuna asa cum eram pe munte. Insa cand venea seara de vineri, era ca si cum ne chema cineva pe nume si nu aveam stare pana nu ne adunam cu totii in tren dupa Ploiesti, ca sa stabilim cine unde merge.

Pe munte nu mi se parea ciudat sa merg noaptea sa fac pipi cu cineva pe care abia-l cunoscusem, si nici sa beau din aceeasi sticla cu alti 10 insi sau sa postesc aceeasi tigara.
:)) acum as cara dupa mine rezerve suplimentare de alcool si apa, servetele antibacteriene, gel antibacterian, lanterne cu baterii de rezerva, pahare de plastic si mai stiu eu ce, numai sa nu ma mai „infratesc” asa de-aproape cu nimeni :))

Life is funny. Cine m-ar cunoaste acum, s-ar cruci sa afle ca nu ma deranja sa mananc fara sa ma spal pe maini, cand eram undeva pe traseu, ca am baut si apa dintr-o balta dupa ce am dat la o parte broastele si „verdeturile” , ca puteam dormi bine-merci intr-un sac de dormit pe podeaua tare a unui refugiu, sau ca stiam sa manuiesc o toporisca :)) Eu care ma tai in mod constant in bucatarie de cate ori curat legume :))

6 responses to “life iz funny

  1. Mie mi-e tot timpul dor de munte. Uneori visez să pot lua aerul ăla în sticlă și să-l mai inspir din când în când printre betoane. Și nimic nimic nu-mi reîncarcă bateriile ca muntele… (dacă mai vii prin țară, să ajungi și prin Apuseni. Chiar merită!)

    • am umblat destul de mult prin zona aia, dar trebuie sa recunosc: nu m-am catarat pentru ca n-aveam niciodata timp si nici echipa, insa mi-a placut pe-acolo🙂

  2. Nu stiu daca azi sau maineeeeeeeeeeeeeee/Pe MOrar am sa te suuuuuuuuuuuuuuui/ Sa ne logodim iubitoooooooooo/Susss in varfuuuuuuuuu munteluiiiiiiii:-))) de la 13-14 ani am plecat cu cortul in munti si acu abia de ma screm sa inchiriez o gradinuta pe deal:D viata de femeie matura dauneaza:-)

    • heheee, da, si asta, si „muntele alb” si toate celelalte. nu stiu daca viata de femeie matura dauneaza neaparat, pentru ca daca nu esti alpinist profesionist, nebuneala asta cu muntele are farmec doar un timp. acum nu m-as mai catara ca nebuna pe toate hornurile si saritorile :)) insa mi-ar placea sa-i car si pe pufosi dupa mine cu cortul, macar din cand in cand.

  3. :)) rapa e cantecul cu care rup. voce + bataie. doar uneori e dificil ca sa inceapa cei din jur sa boceasca inaintea mea. daca reusesc sa aman momentul meu suficient de mult e ok. evident, cand sunt suficient de beat ca sa mi se rupa de cei din jur si sa dau jos platosele, dar inca suficient de treaz incat sa pot arunca un ochi agil la carnetul de cantece din cand in cand… si suficient de treaz incat sa pot sa raman concentrat pe activitatea pe care o desfasor… m’am trezit ca am inceput sa ma cam opresc din cantat fara sa realizez… facand un salt in ganduri… ratacind p’acolo. iar cei din jur casca ochii mirati neintelegand de ce m’am oprit. revin, ma uit la ei, nu – nu ma oprisem, continuasem pe alta carare – in gand, ce? atata lucru nu pot si ei sa auda?

    • :)) eu n-am plans niciodata la cantecul asta. bine, fostul meu sot avea niste lacrimi in ochi la un moment dat, pentru ca nu reuseam deloc sa sincronizez vocea cu dejtele pe grif :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s