un post foarte lung despre nostalgia anilor ’80 si safety issues


De cate ori indes puradeii in masina, am nostalgia calatoriilor de acum 25 de ani. Cand parintii ne incarcau pe bancheta din spate, cu o punga cu dulciuri si o sticla de apa, si plecam la drum.
Nu purtam centuri de siguranta, nu aveam scaune speciale, iar parintii fumau linistiti in masina fara sa-si faca griji ca o sa murim de cancer pulmonar.

Cam din 100 in 100 de km, opream sa mancam sau sa facem pipi, si cunosteam toate popasurile misto intre Bucuresti si Sinaia sau intre Bucuresti si Constanta.

Acum daca mi-ar sugera cineva sa nu-i prind centura pumpkinei, fiindca n-am de mers cu ea in mansina decat 500 m, i-as sari in beregata.  Ceea ce am si facut la un moment dat :)) cand huzbandu’ se grabea dimineata sa o duca la gradi, si nu i-a mai pus centura.
Calatoritul cu doi copii este si mai complicat decat atunci cand tarasti unul singur dupa tine.
Pumpkina are scaun d-ala inalt, insa a crescut si deja ar putea merge doar cu perna d-aia din pliuretan sub fund. Insa mie aia nu mi se pare destul de safe. Plus ca-i tare si probabil ca e si incomoda pentru funduletul pumpkinei.
Pufosul circula in scoica de masina, insa trebuie sa tin cont de directia in care mergem, si sa-l proptesc ba cu ceafa in scaunul din fata, ba cu picioarele, fiindca altfel ii bate soarele in ochi si urla mai ceva ca sirena anti-aeriana.
Pe langa scaunele speciale, avem sticle de apa, mancare ambalata corespunzator, jucarii care ii tot cad pumpkinei din mana si trebuiesc cautate contorsionandu-ne bratele printre si pe sub toate scaunele din masina, in timpul mersului si muzica by request.

Am capiat anul trecut cand pumpkina a avut o pasa in care vroia sa asculte numai melodii din desene animate. Stiam toate cuvintele pe dinafara, ba la un moment dat facand curat prin casa, m-am suprins cantand printre dinti:

Hockety pockety wockety wack
odds and ends and bric a brac
Higitus Figitus migitus mum,
pres-ti-dig-i-ton-i-um.
Higitus Figitus migitus mum,
pres-ti-dig-i-ton-i-um!

Cred ca generatia mea isi bate capul mult prea mult cu safety issues cand e vorba de puradei. Cat a fost pumpkina mica, nu exista colt pe care sa nu fi aplicat protectii d-alea de cauciuc, si tot a cazut la juma’ de metru de mine, cu botul de marginea scaunului de-a umplut bucataria de sange si pe mine de peri albi.
Cand eram mici (eu vreo 5 ani, si sor-mea vreo 2 ani jumate) am avut o perioada in care eram singure acasa. Eu avand grija de sor-mea. E un miracol ca suntem in viata amandoua, atata zic si nu mai intru in detalii acum. Ok, poate unul singur: organizam concursuri de sarit de pe dulap in pat, iar peste cativa ani cand eram mai antrenate, saream de pe sifonier. Cool, huh?
Cert este ca nu existau opritoare d-alea pentru sertarul cu cutite, imi prindeam degetele in usa cel putin odata pe saptamana, imi dadeam cu usa peste degetele de la picioare de cateva ori pe an, imi infigeam organismul gingas in toate colturile din casa – colturi care n-aveau capace de silicon, evident- si in bucatarie aragazul mergea pe baza de gaz si chibrituri😀

Revin si subliniez: este un miracol ca suntem in viata. Mai ales ca pana in clasa a 3-a am stat la etajul 10 in Militari, apoi ne-am mutat la etajul 8 in Drumul Taberei. N-aveam rau de inaltime, iar unul dintre locurile mele preferate pentru citit, era cu fundul pe pervazul geamului  si picioarele pe calorifer, la fel ca foarte multi alti copii de varsta mea.

As vrea sa pot fi un pic mai relaxata in privinta pufosilor, insa nu cred ca-mi iese prea bine. Adica desi am o groapa de nisip si-o banca fix sub geamul de la bucatarie dupa cum se vede in imaginea alaturata, n-o las pe pumpkina sa iasa singura sa se joace acolo.

Si desi noi ne duceam si ne intorceam singuri de la scoala, nu stiu daca am sa fac asta cu puradeii mei. Nu ca orasul n-ar fi destul de sigur (cel putin in timpul zilei, dupa ultimele evenimente), dar nu cred ca m-ar tine nervii.

Si nu sunt singura persoana cu copil care se comporta asa, desi la fel ca si mine, si alti parinti au crescut jucandu-se pe maidane toata ziua, fara ca parintii lor  sa stie pe unde sunt si ce fac.

Uneori mi-e dor de vremurile alea in care copiii aveau la dispozitie 10-20 de strazi sa se joace, si nu ieseau din perimetrul stabilit de comun acord cu parintii, desi nu-i controla nimeni.  In afara de parcuri (si acolo doar in wknd), nu vezi urma de copil pe strazi. O duc pe pumpkina in parculete, si acolo rar se intampla sa mai fie vreun copil la joaca. Toti se joaca in casa iar mie asta mi se pare extrem de trist.
Acum sunt un pic conditionata si de pufos, pentru ca daca e prea frig sau daca bate vantul mai tare, prefer sa nu-l scot, insa in mod normal eu o scot pe pumpkina la plimbare zilnic. Sa alerge, sa se joace cu apa, cu nisip, sa vada chestii, nu sa zaca in casa in fata calculatorului sau a televizorului.

Nepota-miu iese din casa doar daca trag parintii de el, doar daca au de mers undeva cu un scop precis, dar nu la plimbare si nu ca sa se joace in parc. N-are chef, prefera sa se joace in casa. El si restul  copiilor din oras.

De-aia ajung sa am nostalgii de rahat, gandindu-ma la vremurile in care tata lua curbele iar noi alunecam pe bancheta de piele din spate, din portiera in portiera si apoi pe jos intre scaune. Si asta ne amuza foarte tare. Nu exista notiunea de „centura de siguranta”, iar la un moment dat frate-meu (avea vreo 3-4 ani)  era sa cada din masina, pentru ca la o curba s-a deschis usa, noroc ca a apucat sa se tina de manerul portierei.
Asta nu inseamna ca dupa aia a purtat  cineva centura. Nope.
Acum nici nu plec de pe loc daca n-am centura fixata.
Hmm… oare exageram noi, parintii astia care au supravietuit copilariei lor, doar printr-un miracol?

12 responses to “un post foarte lung despre nostalgia anilor ’80 si safety issues

  1. nu cred ca este exagerare, cred ca pur si simplu ne-am adaptat vremurilor. asa cum si ai nostri erau adaptati vremurilor lor, in sensul ca erau obligati sa ne lase singuri in casa, afara era ceva mai sigur decat acum, etc. dupa cum spuneam, cred ca suntem si noi parinti adaptati timpurilor in care traim. imi place sa te citesc.:)

  2. Desigur că nu-s cea mai în măsură să-mi dau cu părerea despre chestiune, din punctul de vedere al părinților, dar am timp până pleacă avionul și mi se pare interesantă problema asta, despre care am mai vorbit cu alți părinți😉
    Așadar, dacă mă întrebi pe mine, una care nu va avea ever copii, aș zice că v-o faceți cu mâna voastră. Chestia cu adaptarea de care zice casnica de mai sus o fi reala, dar de ce oare numai la unii? Adică, să fim serioși, sunt oameni pe lumea asta care-și cresc și azi copiii fix cu același grad scăzut de securitate cum am crescut și noi în epoca de aur. Și ce, a murit vreunul atunci sau acum? Adică or fi murit, dar nu din cauză că prizele nu aveau protecție, capacele de medicamente sisteme de securizare sau Daciile centuri de siguranță în spate. Dimpotrivă, cred că cu cât îl protejezi mai mult cu atât produci un om incapabil să se descurce/adapteze la viața ulterioară. Și nu, n-o să dau ca exemplu extrema – cum ar fi copiii de țigani – ci copiii de la țară, din Romania, care inca beneficiaza de un stil de viata apropiat de firesc. Ca sa nu zic inapoiat după anumite standarde.
    De pe margine mie mi se pare că „adaptându-vă” la modernismul ăsta paranoid nu faceți decât să vă sporiți nefericirea. A voastră pentru că vi se pare că nu mai reușiți să faceți față, și să le oferiți copiilor tot ce trebuie (și vă întrebați tot timpul cum reușeau părinții voștri ceva ce vouă nu vă mai iese azi), Și a copiilor, pentru că cu cât o să le oferiți mai mult cu atât vor cere mai mult și vor deveni niște aspiratoare consumeriste, produsul unei epoci care începe să se cam ducă dracu în lume după cum se vede cu crizele astea economice. Na că ți-am umplut aci căsuța de mesaj și tot nu știu dacă am zis ce trebuia, dar sunt convinsă că mulți dintre părinți sunt conștienți de ceea ce fac, dar nu pot altfel. Deci, mare meșter ăla care va reuși să spargă cercul conveniențelor și să-și lase copilul liber.

    • Mie imi place sa cred ca nu am exagerat in ceea ce priveste siguranta si paranoia care uneori ma cuprinde…mi-am lasat fetele libere, dar pana intr-un punct. Sunt de acord cu faptul ca generatia noastra a crescut altfel, cu cheia de gat si fara centuri de siguranta, fara aparatori la colturile mobilei, si fara multe din lucrurile care exista astazi. Fetita mea cea mare a primit cheie la 7 ani, eu la 5 jumate. Pe mine ma lasau ai mei sa stau in spatele blocului fara sa ma verifice din sfert in sfert de ora. Eu recunosc ca le verific din jumate in jumate de ora. Ai mei n-au avut masina, deci nu pot sa spun nimic referitor la centurile de siguranta, nici eu nu am masina, deci circulam cu autobuzul sau cu taxiul si recunosc ca nu le pun centura atunci cand suntem intr-o masina mica. N-am facut o tragedie din faptul ca a mancat cot la cot cu motanu` dintr-un sandvis, n-am facut o criza de isterie cand am gasit-o in curte in tricou si-n pampers in zapada, cu cainele peste ea-incalzind-o. Pe de alta parte, stiu ca e plin de nebuni si dezaxati pe strada si recunosc ca am momente cand le las afara si am un sentiment de neliniste acuta stiind cate se pot intampla. Mai stau si singure in casa, ca si eu si ta-su mergem la scoala, 4 ore pe zi, seara. E adevarat ca le sunam din jumate in jumate de ora cand eu cand el. Incerc cat pot sa nu fiu o mama care isi streseaza copiii, dar uneori te copleseste spaima si sunt convinsa ca si parintii nostri gandeau la fel ( mama mea cu siguranta o facea, ca am intrebat-o!) In concluzie, sunt o mama stresata, dar incerc sa nu devin si stresanta, si mai incerc si sa ma tratez pe cat posibil ca sa nu cad intr-o extrema sau alta.

      • Despre asta vorbeam si eu: stiu ca vor trebui sa fie lasati liberi, sa se poata dezvolta, insa nu stiu daca ma vor tine pe mine nervii sa fac asta, fara sa am atacuri de panica si puseuri de paranoia. Esti curajoasa pentru ca n-ai de ales, probabil ca daca ti-ar fi stat in putinta, ai fi supravegheat fetele non-stop, incercand sa nu le sufoci totusi.

    • E o linie de demarcatie foarte fina intre a oferi prea mult, peste necesar si mai ales peste cerere, si a te asigura ca progenitura ta este in siguranta.
      Daca in Romania de exemplu, mergeam cu pumpkina in brate in masina, fara scaune speciale si centuri de siguranta, aici nu mai pot face asta. In primul rand pentru ca pe drumurile astea se circula cu viteza si in al doilea rand pentru ca este obligatoriu. Daca as incarca copiii in masina fara scaune speciale, as primi imediat amenda.
      Plus ca este deja o obisnuinta, o normalitate, ca atunci cand desi nu trece nicio masina, lumea steapta sa se faca verde la trecerea pentru pietoni. M-am surprins facand si eu asta, si m-a bufnit rasul gandindu-ma ce misto ar fi facut de mine lumea in Ro, in aceeasi situatie.

      Restul de lucruri pe care le facem pentru a ne proteja copiii, le facem mai mult pentru linistea noastra, decat pentru protectia lor efectiva. Pentru ca iti spun dintr-o dubla experienta: cea de copil zbanghiu si cea de mama de copil fara frica – in afara cazului in care-ti infasori copilul cu bubble wrap din cap pana in picioare dupa ce i-ai indesat in fund un GPS, nu prea ai de ales. Copilul se va lovi, copilul isi va petrece un timp oarecare zilnic, fara ca tu sa stii exact unde este si ce face.
      Degeaba pui protectii de silicon la colturi, daca puradelul se catara pe rafturile bibliotecii, cum facea pumpkina cand n-avea nici macar 1 an.
      Ai dreptate, e foarte mult de discutat pe tema asta :)) Cert este ca cel putin eu, incerc sa-mi las copiii cat pot de liberi, fara ca asta sa-mi provoace atacuri de panica.

  3. e diferenta mare de la a spune pana la a face. acum sunt mici, mici sunt si decizile de ingradire a libertatii lor dar cu cat vor creste, vor creste si pericolele si riscurile expunerii.
    ingradirea lor va duce la nefericirea lor si la sentimentul de comfort si siguranta al vostru. e un talent sa stii sa-ti cresti copilul.

    • tare-as vrea sa vad si eu parintele care n-are absolut niciun dubiu cu privire la modul in care-si creste copilul🙂

  4. noah … cu unele chestii lucrurile nu mai sunt la fel. Traficul nu mai este cel de acu 30 de ani. Deci treaba cu masinile nu sufera comparatie. Nici treaba cu securitatea jocului pe strada. Nici treaba cu alimentatia. Ma rog … sa stai la etajul 10 pe pervaz sa citesti mi se pare cam ciudat in orice epoca🙂

    • :)) cu geamul inchis mah, cu geamul inchis. but still.. tot as suferi de palpitatii daca fiica-mea ar sta asa sa citeasca :))

  5. total off-topic, mi-a placut la nebunie dracia aia de…widget(sau cum ii zice de la lilypie) cu varsta copiilor, si am imprumutat-o si eu. sper ca nu e cu suparare!:-s

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s