despre morti, numai de bine.

M-a intrebat o data daca am sange de tataroaica, pentru ca seman foarte bine cu o fosta iubita de-a lui din tinerete.
Se oprea aproape de fiecare data in plimbarile pe Calea Victoriei si uneori cand aveam timp stateam de vorba, alte ori ma bucuram doar sa-l vad acolo, linistit, stand intr-un fotoliu, si purtand peste tot cu el un aer special.
Uneori batea campii, vorbea cu voce tare despre conexiuni  intre fapte si intamplari de-atunci sau de aiurea, dar niciodata nu mi s-a parut agasant. Mi-era drag. Imi placea cum imi punea cateodata usor mana pe umar, ca un barbat care stie sa atinga o femeie, cu atentie, cu finete, cu drag, cu un fel de veneratie pentru ceea ce reprezinta o femeie in general.
Imi placea sa-l ascult povestind nu pentru ca era Johnny Raducanu, ci pentru ca era un om care a trait mult, intens, a iubit si a suferit mai mult ca media populatiei.
Aveam impresia despre el ca aude mereu in cap cate-o melodie, si de-acolo gandurile incep sa curga in ritmuri doar de el stiute.