poate ca pur si simplu sunt nebuna


Este toamna, si am asa.. niste doruri nedefinite. O exista intr-adevar melancolia de toamna, din moment ce suspin atata si-mi simt inima prinsa intr-o cusca. Nu pot sa respir, nu indeajuns de-adanc, nu-mi ajunge aerul, ma sufoc dintr-o data si habar n-am de ce. Imi vine sa-mi impachetez valiza rosie si sa plec, ma-ntelegi? Sa ma duc undeva unde marea este gri si nisipul straluceste amagitor in bataia soarelui de toamna. Sa simt stropii reci de apa atingandu-mi fata, sa stau pe o piatra si sa-mi inghete fundul, iar vantul sa-mi rascoleasca parul. Sa fiu o Medusa, cu suvite negre si serpuitoare sasaind amenintatoare catre oricine s-ar apropia. 
Sa stau acolo si sa-mi fie frig si sa nu ma intreb nimic. Sa nu ma intreb nimic. Sa nu-mi spun nimic, sa n-am nevoie de nimic. Sa-mi fie foame si sa nu-mi dau seama de asta decat atunci cand intru undeva unde oamenii rad si vorbesc, unde e cald si unde sa ma simt un pic nelalocul meu.

De ce visez cu ochii deschisi la toate astea? Este oare asta eul meu interior? M-am mintit atata amar de ani cum ca as fi o fiinta sociala si functionala? Habar n-am cum sa-mi explic. Stiu doar ca atunci cand ma doare inima si cand imi vine sa plang de dor si nu stiu de ce, intotdeauna in gandurile mele sunt singura undeva pe o plaja batuta de vant. Acolo imi simt cumva sufletul liber, si in acelasi timp inlantuit pentru totdeauna de plaja aia stancoasa si rece. 
Sunt nebuna? Am devenit nebuna? Am fost dintotdeauna nebuna? Sa cred ca intr-o viata anterioara am cunoscut locul ala la care tot visez si ca nu-mi voi gasi linistea decat cand voi ajunge acolo?

Cum naiba pot explica cuiva ca desi imi iubesc copiii ca pe ochii din cap, simt un dor ingrozitor pentru un loc in care n-am fost niciodata in viata asta? Un loc de care simt ca apartin cu fiecare celula, si pe masura ce trece timpul, chemarea pare din ce in ce mai puternica. 

Poate ca imi caut un refugiu din viata asta, pe care o iubesc dar numai usoara nu e. Poate ca intr-adevar m-am nascut intr-un loc gresit si ca pe o plaja stancoasa si rece este casa mea. Poate ca e o amintire dintr-o viata anterioara. Poate ca pur si simplu sunt nebuna.

 

8 responses to “poate ca pur si simplu sunt nebuna

  1. Sau poate ca nu.
    O sa-ti gasesti plaja. Nu ca n-ai avea-o, deja, inlauntru.

    • crezi? uneori ma intreb la modul foarte serios de ce naiba sunt obsedata de un loc in care n-am fost niciodata. poate-oi fi vazut vreun film la un moment dat si mi-a ramas pe retina imaginea..
      da’ imi place ca-mi acorzi beneficiul dubiului :))

  2. E doar un pic de stres. Trece dupa o seara fara copii, cu un pahar de vin si o felie mare de prajitura. Asta daca intre timp nu ti-ai ingropat moldoveanul sub trandafirii din spatele casei🙂

    • heheee, nu te-am mai vazut demult pe-aici. big hug tie si mandrei🙂
      pe moldovean nu l-am ingropat ca n-am avut cand sa-l prind, iar cand as fi avut cum sa-l prind, intamplator era rezonabil, iar eu cu premeditare nu pot planta trandafiri in spatele blocului :)))
      p.s. daca comentezi fiind logat pe fb, iti apare numele real
      cat despre putinta de a comenta pe blog, crede-ma ca habar n-am ce s-a intamplat. daca dojo are vreo idee, zi-mi si mie.

  3. Locul acela este „acasa”! probabil l-ai construit din bucati de realitate,vise, dorinte;cred ca ti se face dor tocmai atunci cand te indepartezi de el, cand sufletul simte ca e atat de departe, atat de ratacit incat e imposibil sa-si gaseasca drumul spre „acasa”.
    Of, poate suna aiurea ce am scris dar eu asta am simtit atunci cand am citit😛

    • nu ma simt ratacita, ci doar departe de acel loc, imaginar sau nu.
      culmea e ca in perioada asta ma simt mai putin „ratacita” ca oricand. sau poate tocmai de-aia..

  4. cred ca nu ti-ai gasit inca locul. Cel adevarat. si unde esti acum nu-i decit o „halta”. Poate ai sa ajungi in acel loc, poate nu… si nu ma refer la un spatiu cu coordonate geografice, locsorul ala e in sufletul tau. Ajuta-l sa-si gaseasca linistea.

    • la mine e o problema mare asta cu „acasa”. niciodata nu m-am simtit acasa nicaieri, poate o sa am totusi noroc si-o sa-mi gasesc locul pe care sa-l simt ca fiind „acasa mea”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s