Azi am citit doua carti de Doris Lessing: „The fifht child” si continuarea ei, „Ben in the world”.
The fifth child nu-i o carte usor de citit, si asta nu pentru ca ar fi ermetica, ci pentru ca cel putin pentru mine ca mama, este genul de carte horror.
O ea il intalneste pe un el, se indragostesc, se casatoresc, isi cumpara o casa imensa si decid sa faca cel putin 6 copii.
Fac 4 copii perfecti, minunati, dar al 5-lea iese diferit. Un fel de neanderthal.
Modul in care familia asta se destrama din cauza celui de-al cincilea copil (Ben), suferintele prin care trec toti membrii familiei dar mai ales ea ca mama, m-au facut sa inchid cartea dupa ce am terminat-o, si sa multumesc cerului si pamantului pentru ca pufosii mei sunt intregi.
Ben nu pare uman, ci mai degraba o creatura, si chiar daca citind, am simtit ca-l urasc pentru ca a distrus vietile celor din jurul sau, ca mama nu m-am putut opri sa simt mila fata de el.
Mi-am adus aminte ce-am gandit atunci cand eram gravida cu pufulete si medicii mi-au zis ca s-ar putea ca fatul sa aiba probleme mari. Am decis atunci sa astept pana in luna a 4-a, cand puteam sa fac testele respective, iar daca testele ar fi iesit prost, as fi facut avort. Decizia asta n-am luat-o pentru ca n-as fi putut eu sa fac fata unei asemenea eventualitati, ci pentru ca stiam ca ar fi distrus viata pumpkinei. In afara de asta, sunt batrana, cine ar fi avut grija de un asemenea copil peste 20-30 de ani? Nu toti copiii cu probleme ajung adulti functionali, iar abandonarea intr-o institutie mi s-a parut mai rea decat moartea.
La fel a fost si cu pumpkina, pentru ca am avut probleme mari in sarcina, cred ca am povestit pe aici pe undeva despre primul control, cand eram atat de fericita ca sunt gravida, incat m-am prezentat dupa doua saptamani de sarcina la doctor. Care mi-a spus foarte serios ca el recomanda sa fac avort, pentru ca fatul nu va fi ok, sansele sa fac un copil normal erau prea mici, mi-a zis.
Atunci am decis sa aud si o a doua opinie, sa fac toate testele necesare si daca e totul ok, atunci sa merg inainte, daca nu, sa fac intrerupere de sarcina.
Si nu, n-am decis asta asa.. la o cafea pe terasa. Mi-a fost greu, si din fericire n-a fost nevoie sa decid, dar dupa cum spuneam: viata intr-o institutie, mi se pare mai rea ca moartea.
Nu doresc nimanui sa trebuiasca vreodata sa se gandeasca la asta. Sa trebuiasca vreodata sa stai si sa pui in balanta dragostea ta pentru faptura aia care depinde in totalitate de tine, si calitatea vietii ei in viitor, plus modul in care vietile tuturor celor din jur se vor schimba. Suna rece, egoist, lipsit de umanitate probabil. Si totusi n-am fost niciodata mai umana ca atunci cand in mine crestea un pui de om, pe care-l iubeam cu fiecare celula.
In fine, ce vroiam sa spun este ca m-am simtit atat de profund recunoscatoare si atat de rusinata pentru usurarea mea, pentru ca undeva in lume, exista un Ben si o mama care ar fi preferat ca el sa nu se fi nascut, iar mama aia nu sunt eu.
Am batut un pic campii pe langa poveste, dar de cand am citit-o, ma tot intreb daca eu as fi putut sa-l las pe Ben sa moara undeva intr-o institutie.
N-am gasit inca raspunsul.
A doua carte dupa cum spuneam, este continuarea primei. Aici povestea este spusa prin prisma lui Ben. Si este parca si mai trista decat prima. Bine, mi s-a parut complet trasa de par, probabil ca a fost scrisa la insistentele editorului care-a zis ca publicul a fost intrigat de prima carte si vrea sa stie ce s-a intamplat cu Ben.
Ben moare, asta e clar. N-ar fi putut continua sa traiasca, moartea era un final logic pentru povestire, insa insasi moartea creaturii sfideaza cumva logica firului epic. Pentru ca Ben este un individ rudimentar, are instincte animalice, desi incearca sa le controleze, si un asemenea individ nu s-ar sinucide, zic eu.
Sau poate ca depresia cauzata de pierderile pe care le-a suferit toata viata, plus revelatia cum ca ar fi singurul din specia lui, pot amorti instinctul de supravietuire indeajuns de mult incat sa poata sari de pe o stanca.
Citeam, citeam, si cumva ma asteptam ca totusi povestea sa se termine fericit. Ca Ben sa-si gaseasca cumva locul sub soare.
In loc de asta, povestea este din ce in ce mai deprimanta, simti ca aluneci odata cu Ben din ce in ce mai jos, pana cand -atunci cand se sinucide- te simti usurat ca s-a terminat.
Per total mi-a placut mai mult prima carte. Este micuta, nu cred ca are mai mult de 150-200 de pagini, si totusi intre paginile ei se inghesuie povestea unei familii, intinsa pe 20 de ani. Si nu povestea in sine este ceea ce umple spatiul dintre randuri, ci ceea ce am simtit eu citind-o. Raportat la cat de laconic e descris totul, ceea ce-am intuit dincolo de cuvintele scrise, ar mai putea umple vreo 2 volume de aceleasi dimensiuni.
Concluzia serii este ca-s putin trista. Ar fi trebuit sa citesc ceva de ras, nu sinistroseniile astea.
Ma uit repede la ceva comedy central si ma bag in pat.
my own private coconut island 