iar despre motherhood

Ieri la terapie, am inceput cu masaj. Weeee! Spatele meu s-a prezentat mai bine decat speram, ceea ce a remarcat si terapeuta. Cu ochii holbati m-a intrebat ce-am facut de nu ma mai tavalesc de durere. I-am zis ca am inceput sa merg la bazin, si ca pe mine inotul m-a ajutat intotdeauna in problema cu spatele.
A fost de acord, si plina de entuziasm a inceput sa faca conversatie apropo de copii. Cred ca o bate gandul sa procreeze in viitorul apropiat, ca prea ma intreba detalii. Ca de exemplu despre alaptare, pentru ca a incercat sa ma puna pe burta, si i-am explicat ca alaptez si nu pot sta asa.
Dupa ce-am linistit-o si i-am spus ca alaptarea e chiar ok dupa ce treci de primele 2 saptamani, parea sa incline si ea spre aceeasi parere. Dupa care, ca sa o bag in ceata definitiv, i-am zis ca e mult mai usor sa alaptezi noaptea decat sa incalzesti biberoane dar dupa alaptat, iti pierzi orice urma de simtire in sfarcuri.
A fost socata sa afle asta, iar pe mine m-a bufnit rasul. Cred ca as putea sa-mi prind sfarcurile in portiera si tot n-as simti mare lucru, dupa ce a ros la mine pumpkina aproape un an, iar pufosul 3 luni :))
Nu i-am zis si asta, evident :))

Putin mai devreme, spaland salata pentru masa de pranz in timp ce pumpkina statea pe un scaun in spatele meu si dadea din picioare si din gura cu o viteza ametitoare, vizualizam urmatoarea conversatie care ar fi avut loc peste 30 de ani:
– de ce m-ai dat spre adoptie cand aveam 5 ani, mami?
– pentru ca vorbeai prea mult!
– da, dar eram doar un copil, cum ai putut sa-mi faci asa ceva?
-………..

Asa ca plina de remuscari, am terminat de spalat salata, m-am asezat la masa si-am lasat-o sa turuie in continuu pana am terminat de mancat.
Acum suntem in sufragerie, ea vorbeste incontinuu in timp ce se joaca, eu incerc sa ignor orice sunet vine dinspre mijlocul covorului.

Azi-dimineata am zis ca-mi crapa capul de nervi din cauza ei.
A plecat masculul de dimineata, si eu am adormit la loc. N-am auzit cand s-a trezit pumpkina o jumatate de ora mai tarziu, am auzit doar niste urlete ingrozitoare, am crezut ca a intrat cineva pe geam si o omoara in alta camera, ca s-a taiat si sangereaza de moarte, ca e inchisa in cuptor cu cuptorul pornit.. ca a bagat ceva in priza…in fine, scenarii de mama trezita brusc dupa un somn de 4 ore jumate.
Cand am ajuns in sufragerie si-am vazut-o stand pe canapea si urland de acolo, am controlat-o repede sa vad pe unde sangereaza. Nu sangera.
M-am uitat la priza de langa canapea. Era bine-merci cu protectia pusa, deci n-avea cum sau umble la ea. M-am uitat repede spre geamuri, sa vad daca e vreunul deschis sau daca vad pe cineva pe geam. Nu era nimeni.
O intreb ce a patit, ea urla si mai tare, de parca asa ceva era posibil.
O intreb din nou ce a patit, o rog sa se potoleasca cu urletele si sa-mi spuna.
Urland din toti bojocii, imi spune ca taxu’ a uitat sa ii lase desene animate desi a promis ieri ca ii cauta nush’ ce film cu barbie. I-am zis sa se potoleasca, ca asta nu-i motiv sa urle in halul ala. La care ea urla si mai tare, si-mi zice ca daca nu ii pun imediat desenele, o sa stea asa si-o sa urle incontinuu.
In clipa aia marturisesc ca mi s-a pus o mare pata pe ochi si am zis ca o intind pe pereti. Nu stiu cum de m-am abtinut, dar cred ca peste ani, cand o sa aiba un copil care va urla pe canapea de parca-i taiat cu lama si dat cu sare, atunci va aprecia faptul ca este inca in viata.